Maine e un sat destul de izolat după standardele lui Sherwin, a city boy obișnuit cu viața aglomerată și agitată a Atlantei, unul dintre marile orașe industriale ale USA. Însă pentru Lucinda – soacra bolnavă de cancer a acestuia -Maine e un loc idilic, la marginea unei păduri, unde poți să te bucuri în liniște de un apus de soare, netulburat de zgomotele infernale ale orașului.
Locuitorii sătucului Maine sunt foarte mândri de locul de origine și nu ar ceda nimănui această onoare 100%. George, un veteran al locului, are și un banc în privința asta. Cineva, să zicem Bill, se mută în Maine dintr-un alt loc, să zicem New Hampshire, pe când era mic copil. Bill trăiește toată viața în Maine și moare la 93 de ani. Pe placa de mormânt sătenii scriu: aproape unul de-al nostru.
Sunt multe motive pentru care oamenii pleacă într-o călătorie, însă a pleca pentru a face doliu după o persoană iubită nu este cu siguranță unul atractiv pentru nimeni. Și totuși, acesta e motivul pentru care Sherwin petrece 5 nopți în Maine, locul de naștere al soției sale recent decedate într-un banal accident rutier.
Fiona, soția și fiica decedată, nu avea o relație bună cu mama sa, iar ultima vizită, cea de dinaintea accidentului, nu pare să fi ridicat din tensiunea dintre cele două și nici lămurit ceva. Iar relația cu soțul ei, Sherwin, era oarecum într-un punct critic, căci dorința acestuia de a avea copii era întâmpinată cu rezervă de Fiona, care se temea că nu va fi o mamă bună pentru copilul ei.
Și totuși, după moartea Fionei, nici mama, nici soțul acesteia nu îndrăznesc să intre în aceste subiecte dureroase, despre care aflăm doar tangențial, din câteva secvențe retrospective.
E drept că manierele bruște și comportamentul retras al Lucindei nu invită la repararea unei relații reci cu ginerele pe care l-a detestat pe când trăia fata ei. Ginerele, pe de altă parte, nu pare nici el prea comunicativ, și nu neapărat din pricina doliului, relația dintre ei structurându-se ca una pasiv-agresivă, într-o tăcută concurență pentru dreptul de proprietate asupra memoriei Fionei.
La ce bun călătoria până la Maine atunci, dacă regizorul nu ne oferă nicio profunzime psihologică asupra trecutului și a relațiilor dintre ei?
Intriga este total lipsită de originalitate, iar scenariul este lipsit de profunzimea trăirilor pe care le-ai aștepta de la o temă grevată cu pierdere și suferință. Moartea fiicei și așteptarea morții de către mama canceroasă nu par să ridice nicio întrebare existențială și nici să aducă vreo revelație filosofică asupra vieții și morții.
După începutul dramatic, ai impresia privindu-l că ți-au fost sugerate așteptări care nu au fost onorate. Filmul 5 nopți în Maine abia dacă tratează tema adaptării unor oameni obișnuiți, fără profunzimi sufletești, la o realitate care-i lovește neașteptat și nedrept. Nu Fiona e cea care trebuia să moară prima, ci mama ei bolnavă de cancer.
Ordinea firească a trecerii prin timp este inversată, dar acest fapt se întâmplă de atâtea ori în lume, că aproape a devenit banal. Desigur, suferința și vina celor rămași în viață este dramatic trăită de fiecare în parte și nimeni nu ar vrea să fie în locul lor.
Doar câteva scene merită atenția privitorului și acelea sunt legate efectiv pe peisajul din Maine. L-am urmărit totuși până la sfârșit, în speranța că acesta va salva ceva din mediocritatea filmului.
Leave a Reply