Dacă vă uitați la Doctor Who (eu am rezistat doar primele 2 episoade) cel mai probabil ați văzut peisaje din capitala Țării Galilor (Wales), micul orășel Cardiff.

Ok, mic în comparație cu Londra, dar suficient de mare încât să adăpostească un ditamai castelul, Cardiff Castle, el însuși reîncarnat de câteva ori, un muzeu național, Millenium Center, Cardiff Bay, Bute parc și multe, multe străduțe, case, restaurante și pub-uri în stil victorian.

Cardiff este cunoscut azi ca un loc unde înfloresc artele, se nasc legende muzicale, se trăiește relaxat și se joacă rugby.

Astăzi o să vă prezint castelul din Cardiff, un castel construit acum aproape 1000 de ani pe niște ruine romane vechi de 2000 de ani.

Castelul Cardiff este situat chiar în centrul capitalei Cardiff

Nu aveți cum să-l ratați dacă ajungeți pe aici. În plus, locuitorii sunt foarte mândri că au o așa atracție turistică, unică în felul ei, și vă vor ajuta să-l găsiți. Galezii nu sunt tocmai primitori cu imigranții – Țara Galilor este o zonă mai săracă a Regatului Unit și joburile se găsesc mai greu – dar sunt foarte amabili cu turiștii care le trec pragul.

Castelul Cardiff este deschis 7 zile pe săptămână între 9 a.m și 6 p.m., aproape tot timpul anului, cu excepția zilelor de 25, 26 decembrie și 1 ianuarie.

Intrarea este cu taxă, prețul unui bilet pentru un adult, o zi întreagă fiind 13, 5 lire, iar pentru copii între 5-16 ani este 9.50 lire. Copiii sub 5 ani au intrare gratuită.

Castelul Cardiff are o istorie bulversantă

Turul a început în curtea interioară, unde turnul normand, ridicat pe o movilă artificială, domină peisajul. Aici, mi-am imaginat soldații scrutând orizontul, prinși între datoria față de un rege și fragilitatea propriei lor mortalități.

Ce m-a frapat a fost contrastul dintre simplitatea brutală a fortificațiilor medievale și rafinamentul apartamentelor victoriene, decorate cu vitralii, sculpturi elaborate și tavane aurite.

Istoria castelului Cardiff începe în anul 1066 odată cu bătălia de la Hastings, și este pe cât de interesantă, pe atât de sângeroasă. De-a lungul veacurilor, aici au fost torturați, încarcerați și executați fii de regi, dar și răzvrătiți notorii.

La Hastings, ducele de Normandia, cunoscut în istorie drept William Cuceritorul căruia nimic nu-i stătea în cale, l-a învins definitiv pe Harold al II-lea al Angliei, ucigându-l astfel pe ultimul rege anglo-saxon. William va fi încoronat regele Angliei chiar în ziua de Crăciun în 1066 și va începe o politică de colonizare a noului său regat, lucru pe care l-a făcut prin construirea de castele.

Când a ajuns în Wales, i-au atras atenție vechile ruine rămase de pe vremea când romanii construiseră o fortăreață pentru a se apăra de atacurile triburilor britanice și construiește pe fundația lor prima versiune a castelului Cardiff.

Secole de-a rândul, pereții castelului au fost martori tăcuți ai multor încarcerări, uneori urmate de execuții sângeroase. Se pare că prima victimă a fost chiar fiul cel mare al lui William Cuceritorul, Robert Curthose, care și-a petrecut majoritatea vieții sale închis între zidurile castelului.

Castelul Cardiff în vremea lui Hugh Despencer, lord de Glamorgan

Între secolele al XII-lea și al XIII-lea, castelul va intra va intra în stăpânirea celei mai crunte și nemiloase familii de nobili de până atunci, The Despensers. Cel care a contribuit masiv la reputația de vampiri setoși de sânge a familiei a fost Hugh Despenser, favoritul regelui Eduard al II-lea, el însuși urât de popor, care i-a acordat lui Hugh titlul de Lord de Glamorgan, împroprietărindu-l astfel automat cu castelul și împrejurimile sale.

Perioada de tiranie, teroare, nedreptate și corupție a durat până la moartea lordului Glamorgan, o moarte la fel de năprasnică ca cea a victimelor sale, dintre care cea mai celebră a fost eroul local Bren Llywelyn, conducătorul unei revolte a galezilor contra regelui Angliei.  Se spune că a fost un adevărat gentleman și s-a predat cu condiția ca nimeni altcineva să nu fie pedepsit.

Deși toată nobilimea britanică a fost mișcată de gestul lui, regele Eduard al II-lea nu l-a achitat, ci l-a lăsat pe mâna lui Hugh Despenser, lord de Glamorgan, ceea ce a echivalat cu condamnarea la o moarte îngrozitoare: a fost legat de picioarele unor cai și târât prin cetate, tăiat cu ferăstrăul în 4 părți în timp ce era spânzurat.

Dar cum îți așterni, așa vei dormi, se spune, iar Hugh Despenser a simțit asta pe propria-i piele. Când Eduard al II-lea a fost înlăturat de la tron, i-a venit rândul lui Hugh să dea socoteală de nelegiurile sale și a primit o moarte asemănătoare cu cea a lui Bren.

Castelul Cardiff în vremea marchizilor de Bute

Odată cu descoperirea prafului de pușcă, asedierile castelului Cardiff s-au lăsat cu pagube importante în structura acestuia. Dar în secolul al XVIII-lea, castelul intră în posesia familiei Bute, care investește masiv în reconstrucția lui.

Primul marchiz de Bute i-a angajat pe Lancelot Brown and Henry Holland, doi arhitecți renumiți pe vremea aceea, să renoveze castelul în stil georgian.

Odată cu descoperirea minelor de cărbuni în zonă și instalarea unei ere industriale, familia Bute a devenit extrem de bogată, așa că cel de-al treilea marchiz de Bute și-a permis să investească sume uriașe în reconstrucția castlelui, lucrare încredințată lui William Burges. Castelul Cardiff va cunoaște o schimbare de still, interioarele castelului reflectând stilul de renaștere gotică.

Pe măsură ce urcam treptele spiralate ale turnului, gâfâind ușor din cauza efortului, am reflectat la efemeritatea vieții. Fiecare piatră uzată de sub picioarele mele purta urmele altor pași – ai unor oameni care, ca și mine, au fost doar trecători.

Vizitând castelul, o întrebare existențială mi-a venit în minte: dacă tot ce construim, precum acest castel, este sortit să devină ruină sau relicvă, care este sensul efortului nostru? Și totuși, în același timp, frumusețea și rezistența castelului par să contrazică această deznădejde, sugerând că actul creației în sine este o revoltă împotriva uitării.

Apartamentele gotice, renovate de arhitectul William Burges în secolul al XIX-lea, m-au captivat cu detaliile lor fantastice – plafoanele pictate cu stele, motivele medievale și culorile vibrante.

Aici, bogăția și imaginația marchizului de Bute au transformat un simplu castel militar într-un palat de basm. Dar această opulență m-a dus cu gândul la o altă reflecție:

oare fericirea și împlinirea vin din acumularea materială sau din capacitatea de a visa ceva mai mare decât noi înșine?

Poate că marchizul, prin obsesia sa pentru trecutul romanticizat, căuta să scape de prezentul industrial al epocii sale – un impuls pe care îl recunosc și în mine, uneori.

La final, stând pe zidurile castelului și privind spre orașul modern care se întinde la picioarele mele, am simțit o împăcare. Cardifful de azi, cu zgârie-norii și agitația sa, coexistă cu acest vestigiu al trecutului, ca o metaforă a dualității umane – suntem în același timp creatori și distrugători, efemeri și eterni.

Vizita la castel nu mi-a oferit răspunsuri definitive, ci mai degrabă întrebări fertile. Poate că sensul nu stă în permanență, ci în curajul de a construi, de a visa și de a lăsa urme, fie ele cât de fragile, pentru cei care vin după noi.

Astfel, Castelul Cardiff rămâne nu doar o construcție de piatră, ci un simbol al căutării noastre nesfârșite de semnificație.

• Mumbles și Împrejurimile Sale: Perle Ascunse pe Coasta Galeza » Vacanta Ideala