Filme de călătorie inspirate din realitate. Terminal

Pentru unii oameni, aeroportul este doar locul în care pot lua un avion de la A la B, un loc de obicei supra-aglomerat, așa că încearcă să petreacă cât mai puțin timp acolo. Pentru mine, însă, aeroporturile sunt mai mult decât arhitectură modernă, terminale, magazine, restaurante sau standuri pentru parfumuri și genți de marcă și, tocmai de aceea, mă asigur că ajung cu câteva ore înainte de decolarea avionului, doar pentru a avea timp să „simt locul”.

De obicei, mă așez la o masă într-o cafenea cu vedere  spre interiorul terminalului pentru a mă putea delecta cu spectacolul mulțimii în continuă mișcare, în timp ce-mi sorb alene cafeaua cu caramel sau vanilie și un croissant sau orice mai poftesc pe acolo. Zgomotul mulțimii care tranzitează aeroportul mai mult sau mai puțin în grabă este o muzică plăcută urechilor mele.  Adulți care călătoresc împreună cu copiii lor, călători preocupați să cumpere cadouri în ultimele minute, adolescenți grăbiți să înceapă aventura vieții lor, pensionari redescoperind bucuria vieții prin călătorie – toți mă fac să simt că aparțin unei comunități mai mari. Comunitatea celor care se îndreaptă spre altă parte.

Am urmărit prima dată filmul The Terminal în urmă cu câțiva ani și nu mi-a trecut prin minte să-l gugălesc pentru a afla mai multe, așa cum fac în ultima vreme, și l-am luat drept imaginația bogată unui autor sau a unui producător de film. Cum este posibil să trăiești la aeroport aproape un an? Nimeni nu te va lăsa să faci asta, eram sigură că poliția sau ofițerii de imigrare te vor invita deloc discret să-ți vezi de treabă în lumea largă. Totuși, așa ireal cum îl credeam, mi-a plăcut filmul: sunt îndrăgostită de aeroporturi, scenariul are o intrigă bine gândită, iar Tom Hanks și Catherine Zeta Jones sunt actori remarcabili.

Așadar, când am văzut că The Terminal este pe Netflix, am decis să-l google puțin și, spre surprinderea mea, am aflat că este inspirat de o poveste adevărată a unui bărbat iranian, care a petrecut, ei bine, nu mai puțin de 18 ani în aeroportul internațional Charles de Gaulle din Paris, blocat în dorința lui de a zbura la Londra !!!

Numele lui este Mehran Karimi Nasseri sau Sir Alfred cum îi place să se numească, și la fel ca Viktor Navorski din filmul lui Spielberg, a căzut în capcanele birocrației aviatice. Acum, nu mă mir că a căzut într-o „gaură neagră” birocratică stupidă tocmai pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris. În timp ce tranzitam fix același aeroport, eu însămi am ajuns să experimentez incompetența angajaților francezi (dar asta e altă poveste).

Ceea ce Mehran Karimi Nasseri a experimentat la terminalul 1 din Paris este totuși total diferit de ceea ce a făcut Viktor Navorski, personajul din Terminal, un călător bulgar, la poarta 67 a unui aeroport diferit (JFK din New York). Viktor a socializat, a primit un loc de muncă, s-a implicat romantic cu o stewardesă, i-a ajutat pe alții, în timp ce Sir Alfred Mehran și-a petrecut timpul mai mult singur, citind ziare și cărți în sufrageria lui improvizată (o simplă bancă roșie).

Într-unul din interviurile pe care le-a acordat după ce a devenit celebru, Mehran Karimi Nasseri se plânge de singurătate și îl înțeleg de ce. În viața reală, persoanele care tranzitează aeroporturile își văd de treaba lor, nu se opresc să socializeze cu persoane necunoscute. Chiar dacă au ceva timp la dispoziție, preferă să stea cu ochii în propriile telefoane, probabil vorbind cu cei rămași acasă. Nici măcar nu-i văd pe cei din jurul lor.  Puteți petrece o zi întreagă într-un aeroport și totuși nimeni nu vă va întreba dacă vă este foame, ce așteptați și unde mergeți.

Poate tocmai de aceea, povestea reală e mult mai tristă decât scenariul gândit de Steven Spielberg, dar e de înțeles că omul voia să stoarcă bani, nu lacrimi. Lacrimile nu prea aduc bani în Hollywood country, poveștile de dragoste cât mai exotice, da.