Niciodată nu poți spune că ai văzut suficient Parisul, locul unde a trăit și a pictat Monet și locul unde poți scrie un roman -îi spune Gil logodnicei lui, în timp ce se plimbau agale prin grădina lui Monet în micuțul orășel Giverny, îmbătați de frumusețea acelorași nuferi care l-au încântat și pe Monet.
Filmul Miezul Nopții în Paris (Midnight in Paris) are tot ceea ce caut la un film de călătorie: imagini superbe ale atracțiilor turistice din Paris,, sugestii despre localurile unde se mănâncă bine și unde poți degusta vestitele vinuri franțuzești, cafenele unde scriitori celebri s-au duelat în idei, locurile unde-și vindecau plictisul celebritățile care s-au perindat pe aici și, bineînțeles, un vehicul minune cu care poți să te întorci în timp pentru o plimbare pe străzile Parisului în epoca ta preferată. În filmul realizat de Woody Allen apare fie un vechi Peugeut, fie o caleașcă elegantă de genul celei care o purta pe Cenușăreasa la bal, fix după ce orologiul bate miezul nopții.
Parisul e mai frumos când plouă
Spoiler alert! Urmează descrieri detaliate dar vă garantez că tot veți vrea să vedeți filmul. Merită. Woody Allen s-a întrecut pe el cu acest ultim film regizat.
Gill Pender, un scenarist de succes care locuiește chiar în faimosul Beverly Hills într-o vilă cu piscină (ca majoritatea actorilor și scenariștilor de succes, de altfel), se află în vizită la Paris împreună cu aproape-logodnica sa și părinții acesteia, care-l consideră total nepotrivit pentru fata lor.
Grupul nu se află la prima vizită în Paris, desigur, dar în timp ce însoțitorii săi sunt blazați și nu mai sunt capabili să admire frumusețea subtilă a Parisului la fel ca la început, Gil, romanticul incurabil, este din ce în ce mai fascinat de străzile și acoperișurile orașului. Ar vrea chiar să se mute în Paris pentru a continua să scrie un roman început de ceva vreme, despre un om care lucrează într-un magazin de suveniruri. Subiectul nu este ales la întâmplare, căci Gil este un nostalgic al vremurilor trecute și s-ar întoarce să trăiască în anii 20 ai secolului trecut, după el epoca de aur.
În opinia unui foarte pedant prieten de familie, Gil chiar suferă de complexul epocii de aur – complexul oamenilor care suferă că nu s-au născut într-o altă perioadă de timp, pentru că le e greu să se adapteze la condițiile din epoca actuală.
Inez, mult mai pragmatica aproape-logodnica lui, privește Parisul cu fața pe jumătate întoarsă către Malibu, acolo unde ar vrea să locuiască după ce se căsătorește cu Gil. Nu împărtășește deloc fascinația iubitului ei pentru Paris, iar în afară de preferința pentru mâncarea indiană, devine evident cu fiecare minut că cei doi protagoniști nu au nimic altceva în comun.
Unde ai prefera să mergi dacă ar trebui să alegi între o excursie la Versaille și o cină la Brasserie Lipp, locul unde James Joyce a fost văzut mâncând varză cu cârnați?
Logodnica lui Gill alege fără să clipească vizita la Versailles, dar nu neapărat din motive culturale, așa cum ați fi tentați să credeți, ci pentru a rămâne cu gura căscată în fața inteligenței prietenului de familie pedant, un profesor care se află în Paris împreună cu soția pentru a ține o conferință la Sorbona. Dacă vi se aprinde un beculeț, sunteți pe drumul cel bun.
Prezentul nu ne multumește pentru că viața nu ne mulțumește.
Călătoriile lui Gil după miezul nopții în Paris compun partea cea mai interesantă (și cu adevărat cu adevărat culturală) a filmului, căci după ce orologiul anunțul începutul unei zile în Paris, se întâmplă lucruri magice: un Peugeot din secolul trecut, plin cu oameni dornici de distracție, oprește în fața lui Gil și acesta este aproape tras înăuntru. Abia când face cunoștință cu Scott și Zelda Fitzgerald realizează Gil ce se întâmplă, deși nu pare chiar surprins de neobișnuita situație (sau poate actorul nu a reușit să redea surpriza?). Urmează alte întâlniri magice la miezul nopții cu Ernest Hemingway, Pablo Picasso și amanta sa, Dali, Gertrude Stein, Faulkner, Bunuel, TS Eliot, Matisse (care era bucuros că-și putea vinde tablourile cu 500 de franci, spre marea surprindere a lui Gil), Cole și Linda Porter,Lautrec, Paul Gauguin și Degas. Numai unul și unul.
Nici un subiect nu e oribil, dacă povestea e adevărată. dacă textul e curat și cinstit și dacă emană curaj și delicatețe în momentele tensionate.
îl sfătuiește Hemingway pe Gil (dar și să nu ceară părerea altui scriitor când scrie un roman).
Dorința lui Gil de a trăi în altă epocă este, iată, satisfăcută, chiar dacă nu pe deplin, căci undeva spre dimineață el trebuie să se întoarcă în prezent.
Îl vor face aceste călătorii fericit?
Da și nu.
Desigur, este foarte încântat că poate să stea de vorbă cu idolii săi ca de la egal la egal, căci toți sunt foarte prietenoși și îl acceptă imediat în cercul lor.
Dar rămâne surprins să vadă că și ei, la rândul lor, își doresc să fi trăit în epoca anterioară, la belle epoque, cum o numește amanta lui Picasso.
Dar o altă călătorie în timp în la belle epoque scoate la iveală faptul că nici atunci oamenii nu erau mulțumiți de epoca lor și doreau să se fi născut în epocile anterioare.
Concluzia lui Gil: prezentul nu ne mulțumește pentru că viața nu ne mulțumește.
Leave a Reply