N-am reușit să găsesc o explicație logică a faptului că Paris este considerat orașul iubirii. Am găsit una pentru faptul că Paris este numit și orașul luminilor – pentru că efectiv a fost primul oraș european care a fost iluminat stradal, dar și pentru că a fost centrul ideilor și educației în epoca iluminismului.
Poate pentru faptul că bărbații parizieni au renumele de cei mai curtenitori și seducători bărbați din lume sau poate că femeile franceze sunt așa de elegante, aventuroase și doritoare de iubire la orice oră? Sau pentru că francezii sunt maeștri ai artei de a face amor, s-o spunem pe șleau? Expresia French Kiss n-a luat naștere chiar la întâmplare, right? Ați auzit vreodată de Romanian sau Spanish kiss, de exemplu?
Mai toate siturile pun faima de oraș al iubirii pe seama locurilor romantice de vizitat (de exemplu, malurile Senei, cartierul Montparnasse, artisticul Montmartre, Cimitirul Père Lachaise și a faptului că este o destinație populară pentru a petrece luna de miere. Chiar și Turnul Eiffel e considerat o construcție romantică, deși e evident că e o construcție greoaie care evocă mai degrabă triumful industrialismului. Sigur, e romantic sa privești Parisul de la înălțimea coloanelor lui, dar ai putea foarte bine să te delectezi și cu imaginea de sus a Londrei, de exemplu, dintr-o cabină a London Eye.
Multe alte orașe au locuri romantice (vezi Veneția, de exemplu) sau sunt preferate pentru lunile de miere (de ce Paris și nu Bora-Bora sau Maldive?) și toate aceste explicații nu mă conving.
Totuși, e un fapt de necontestat că Paris este destinația frecvent aleasă de cuplurile de îndrăgostiți cu ocazia zilei de Valentine sau de Dragobete, și nu numai. Nu am auzit pe nimeni tânjind să ajungă la Viena, Madrid sau Londra de Valentine, toți turiștii îndrăgostiți sunt atrași de aceasta metropolă care fascinează prin aglomerarea de simboluri și simplitate, în același timp.
Iubiri celebre la Paris: Abelard și Heloise
Tot căutând o poveste de dragoste celebră care s-a petrecut la Paris sau între doi parizieni – mai mult ca să mă conving că Paris merită faima de oraș al iubirii, mi-am adus aminte de una mai puțin obișnuită și care nu e chiar așa des evocată de romantici precum cea a lui Romeo și a Julietei, deși ar trebui, fiindcă aceasta e reală, nu produsul imaginației unui geniu: dragostea puternică dintre Pierre Abelard și Heloise.
Cine a fost Pierre Abelard
Pierre Abelard a fost unul dintre filosofii mei preferați pe vremea când studiam filosofie, pur și simplu m-am îndrăgostit de mintea lui strălucită și de curajul de a pune întrebări incomode pentru timpurile puternic influențate religios în care a trăit. Nu că Pierre ar fi fost vreun necredincios, dimpotrivă, a fost nu numai un filosof de marcă al perioadei medievale (s-a născut în anul 1079 în Bretania în apropiere de Nantes), fiind „una din personalitățile cele mai remarcabile ale acestui veac al XII-lea, atit de bogată în minți cultivate şi în caractere bune.”, cum îl numește Etienne Gilson, dar și un strălucit teolog. A scris mai multe cărți, printre care Etica sau Scito te ipsum (Cunoaște-te pe tine însuți) și Historia Calamitatum (Istoria nefericirilor mele).
Abelard a fost un teolog rațional și nu s-a abătut niciodată de la principiul că autoritatea trece înaintea rațiunii și că dialectica are drept scop principal lămurirea adevărurilor credinței.
Concepția lui Pierre Abelard cu privire la moralitate originează în credința sa că Dumnezeu este plin de bunătate și iubire, iar asumpția grației divine garantează existența a priori a moralei în rațiunea omului comun. Dreptatea divină este cea care hotărăște și are ultimul cuvânt în judecarea binelui și răului înfăptuit pe pământ și ea prevalează chiar și asupra autorității episcopale, dacă este evident că aceasta se abate de la legea divină.
O caracteristică specifică eticii dezvoltate de Abelard este că nu se centrează pe fapta în sine, fie bună sau rea, nici măcar pe consecințele faptelor (deși alocă destul spațiu să arate că acestea prezintă o importanță deosebită în ochii judecătorilor pământești), ci pe intenția făptuitorului, cât și pe ceea ce el numește consimțire la faptă. Astfel, Abelard vede toate acțiunile umane neutre din punct de vedere moral, diferența dintre cele bune și cele rele fiind dată de intenția făptuitorului.
Cine a fost Heloise
Heloise a fost nepoate canonicului Fulbert din Paris, o tânără frumoasă și cultivată, cu o minte ascuțită și iscoditoare. Pentru că Fulbert era mare admirator al lui Abelard, îl angajează pe acesta să o instruiască pe frumoasa lui nepoată în arta dialecticii. La început relația dintre cei doi a presupus respect și admirație reciprocă, însă în scurtă vreme cei doi s-au îndrăgostit nebunește unul de celălalt. Dată fiind diferența de vârstă, transferul erotic trebuie să fi jucat un rol destul de important în evoluția pasiunii lor. Cu toate acestea, dragostea lor a trecut proba timpului și a obstacolelor și, deși povestea lor este una tristă – au trăit separați toată viața lor, deși au ținut legătura prin scrisori – este în același timp sublimă prin stoicismul cu care și-au acceptat destinul și prin statornicia sentimentelor lor.
Se spune că însăși Josephine, iubita lui Napoleon a fost cea care a avut grijă ca mormintele lor să fie așezate alături în renumitul cimitir Pere Lachaise, unde au devenit locuri de pelerinaj pentru toți îndrăgostiții mișcați de forța iubirii lor.
Leave a Reply