În loc de dragoste, bani, credință, renume, frumusețe, dă-mi adevărul. Thoreau
Leo Tolstoy, Gogol, Jack London și Thoreau au fost scriitorii lui preferați. Mai ales Tolstoy, ale cărui idealuri de fericire le-a împrumutat și Jack London, al cărui roman A call of the wild l-a inspirat să meargă să trăiască în Alaska. Cântecul lui preferat a fost King of the road.
Christopher McCandless, alias Alexander Supertramp (super vagabond) a trăit puțin și intens. A iubit cu pasiune natura și libertatea totală. Avea cei mai calzi și blânzi ochi din lume.
Viața în societate. Studentul eminent
Născut într-o familie înstărită, ai fi crezut că va urma calea deja bătută a visului american: colegiu, universitate, o carieră strălucită, familie, copii, o casă respectabilă, mașină, mașini, casă de vacanță eventual.
A urmat calea bătută până la colegiu inclusiv. A terminat cu brio colegiul Emory din Atlanta, ceea ce i-ar fi permis să intre cu ușurință chiar la Harvard, să studieze dreptul. În anii de colegiu, printre materiile studiate (alese de el) au fost: foametea în Africa, politica de segregrare în Africa.
Lui Chris îi păsa de cei săraci, mai ales de înfometați. O istorisire despre el spune că a mers odată în Washington și a cumpărat zeci de burgeri pentru oamenii străzii. A scris eseuri în colegiu despre cei care mor de foame. A simțit vina celui sătul și îmbuibat cu de toate, în timp ce alții, ca Lazăr din pilda lui Isus, s-ar fi mulțumit și cu resturile de la masa bogaților.
Înainte de a pleca în aventura vieții lui, cea care era menită să-l ajute să descopere sinele autentic și să-i schimbe radical viața, Chris McCandles a donat cei 24 000 dolari pe care-i avea în cont pentru următoarele studii, unei organizații care se ocupă cu eradicarea foametei în lume, Oxfam.
Și-a schimbat numele în Alexander Supertramp și a hotărât că va trăi de pe o zi pe alta, respingând modelul de viață al părinților săi, fără bani, fără un loc unde să-și pună capul la sfârșitul zilei. Cum a supraviețuit timp de 2 ani în timp ce hoinărea prin USA, numai cu joburi temporare necalificate, gen lucra pe batoză pe câmp, prăjea cartofi la McDonalds, e un mister pentru mine.
Dar Chris era hotărât să experimenteze din plin viața, să cunoască oameni autentici, lipsiți de ipocrizie, care știu să se bucure de lucrurile mărunte ale vieții. Era omul extremelor, când avea un ideal, se dedica cu trup și suflet acestuia, nu umbla cu jumătăți de măsură. Cât timp a fost student, s-a dedicat studiilor sale cu pasiune, acum venise timpul să-și trăiască anii libertății si ai aventurii și o făcea tot cu pasiune.
Viața pe drum. Hoinărind prin USA
În iulie 1990 cumpără un ghid despre flora și fauna americană din Lake Mead, Arizona, carte ce avea să-i fie utilă în sălbăticia din Alaska. În următoarea lună, se aventurează pe Pacific Crest Trail în nordul Californiei, unde se întâlnește cu Jan și Rainey, un cuplu vagabond hippy, de care Chris se simte atras. Lor le mărturisește că a renunțat la bani pentru că banii îi fac pe oameni precauți.
A refuzat biletul de avion oferit pentru drumul până în Alaska, căci parte din bucuria vieții de hoinar era să facă tot drumul pe jos sau cel mult cu autostopul. Alex Supertramp nu se grăbea, nu trebuia să ajungă într-o anume zi acolo. Trăia din plin ceea ce mai târziu Dan Eldon, un alt călător al lumii care a sfârșit tragic, avea să scrie în jurnalul său: The journey is the destination (călătoria este destinația).
Ultimul om care l-a văzut în viață, un șofer care l-a lăsat pe un drum abandonat numit Stampede Trail, la intrarea în Alaska, i-a oferit cizmele sale și sandvișul pe care-l avea pachet, când l-a văzut cât de nepregătit era pentru viața în sălbăticie.
Viața în sălbăticie. Un miraj numit Alaska
Chris pășea pe tărâmul supremei aventuri total lipsit de experiență în sălbăticie și fără echipamentul necesar. Nu avea decât o pușcă, 5 kilograme de orez și câteva cărți ale scriitorilor săi preferați. Era hotărât să trăiască efectiv din ceea ce-i oferea Alaska. Rucsacul său era pe jumătate gol. Nu a vrut să-și ia cu sine nici harta locului, nici ceasul, căci nu voia să știe nici unde se află, nici ora și ziua.
În jurnalul minimalist pe care l-a ținut în sălbăticie, a notat zilele cu numere și a scris foarte puțin, doar ceea ce a vânat și mâncat în ziua respectivă. Lucru totuși ciudat pentru un viitor scriitor, căci în câteva rânduri a declarat că plănuia să scrie o carte despre toate aventurile sale. Dar tocmai această austeritate a scrisului a adâncit și mai mult misterul creat în jurul lui.
Pe 27 aprilie 1992, cu o zi înainte de a rupe toate legăturile cu lumea civilizată, trimite o carte poștală ilustrată prietenului său din California, ultima carte poștală. Nu scrie nimic familiei sale, cu care a rupt total legătura de când a plecat de acasă.
În a patra zi petrecută în sălbăticie, descoperă un autobuz părăsit, the Magic Bus, cum îl va numi în jurnal. busul nr. 142, acum devenit loc de pelerinaj tocmai datorită lui. Pe pereții ruginiți ai acestui autobuz, a scrijelit declarația sa de independență.
Plecat în sălbăticie pentru a evada dintr-o societate bolnavă, Alex Supertramp petrece aici aproape 4 luni, umplându-și zilele cu cititul cărților și căutarea hranei. A vânat veverițe, arici, chiar un elan la un moment dat, fapt pe care l-a regretat căci nu s-a priceput să afume carnea și s-a stricat, a adunat mure, afine și zmeură.
La începutul lui iulie 1992 a vrut să revină în societate, însă din nefericire, râul Teklanika, care la venire îi ajungea doar până la genunchi, era acum imposibil de trecut, căci ploile îi ridicaseră nivelul foarte mult. Lui Chris îi era frică de apă. S-a întors la busul 142, simțindu-se blocat și constrâns – el, care iubea atât de mult să fie liber – să-și trăiască acolo sfârșitul.
Dacă ar fi avut cu el harta pe care a aruncat-o disprețuitor în remorca lui Gallian, ar fi putut găsi calea de a pleca de acolo în timp. Dacă.
Unii spun că este un erou modern, un model de autenticitate, care a respins valorile putrede ale unei societăți bolnave, alții că a fost foarte naiv, chiar stupid de naiv, să-și închipuie că poate supraviețui în Alaska fără nimic, doar din plante și vânat. Alții că a fost arogant și s-a bazat prea mult pe puterile lui și pe hazard.
Alții zic că a vrut să se sinucidă, deși există dovezi zdrobitoare că nu acesta a fost scopul lui. De altfel, avea pușca și muniție destulă, putea s-o facă măcar pentru a scăpa de chinurile foametei. Cântărea numai 30 de kilograme când a fost găsit de vânători.
Ce ironie, să mori de foame după ce ți-ai donat toți banii pentru eradicarea foametei în lume!
Ultimul mesaj al lui Chris McCandless:
I have had a happy life and thank the Lord. Good bye and may God bless all.
Leave a Reply