Prima zi de lock down în UK. Bineînțeles, vremea urmează legile lui Murphy, e incredibil de frumoasă acum că trebuie să stăm mai mult în casă, nici urmă de vremea ploioasă pentru care Anglia e renumită. Noroc că avem voie să ieșim zilnic la cumpărături, să facem mișcare și să plimbăm câinele. Nu e rău, deocamdată.
Astăzi ies la cumpărături, nu aș avea chiar neapărată nevoie, dar nu știu cum vor evalua lucrurile. Plus că duminică deja au început să dispară unele alimente din supermarket și pentru prima dată încep să-mi pun problema cum m-aș descurca dacă m-aș îmbolnăvi și ar trebui să stau în carantină 14 zile. N-am pe nimeni aici să mă ajute, iar online practic nu mai poți comanda, ultima dată când am verificat, toate intervalele orare erau luat până în 12 aprilie.
Pe stradă oamenii s-au mai rărit
Pe stradă încă sunt destui oameni încât să crezi că e altă zi obișnuită din viața orașului, dar parcă nu se mai adună în grupuri largi, maxim 3 persoane alături. Poate locuiesc împreună?
Swansea Market era deschisă, deși pe facebook fusese o discuție contradictorie cu privire la asta, dar eu am evitat-o și înainte, așa că nu mă tentează să intru.
Îmi fac socoteala să împușc doi iepuri dintr-o dată, ca să nu ies de două ori, și mă îndrept spre faleză, mergând prin Marina Bay. E frumoasă zona aceasta și odată ajunsă pe plajă, încep să mă îndoiesc de hotărârea de a părăsi orașul peste 3 luni, atunci când mi se termină contractul.
Nu sunt singura plimbăreață, unii plimbă câinii, alții fac jogging sau se întrec cu bicicletele. Nu mă grăbesc, nici n-aș putea, am mers atât de puțin în ultimele săptămâni că deja mă dor tălpile.
Soarele chicotește jucăuș deasupra valurilor și îmi face semn că vrea să se răcorească puțin în ocean. Nu, mulțumesc, apa e prea rece pentru mine. De-a lungul falezei sunt presărate bănci memoriale dedicate de rudele și prietenii unor decedați cărora le plăcea să-și croșeteze gândurile pe întinderea albastră, pesemne. Josh avea 23 de ani, un buchet de flori e agățat de colțul băncii. Mă așez pe banca lui Josh și îmi imaginez că e lângă mine privind în zare. Oare de ce a murit Josh așa de tânăr? A fost bolnav, a fost accident, s-a sinucis?
Mai departe, bănci una după alta pentru Norman de 40 ani, Anne de 44 ani, dar și câteva cupluri în vârstă, dintre unul de 92 și 99 de ani. Îmi reprim părerea de rău pentru ei și deodată realizez ceea ce fac. De ce să nu-mi pară rău de niște oameni care au murit totuși, chiar dacă au trăit destul? Pentru că de moarte oricum nu scăpăm, îmi zic, așa că la ce rost să ne pară rău doar de faptul că cineva moare, moartea se întâmplă tuturor de atâtea veacuri, îmi pare rău doar pentru vârsta fragedă la care moare cineva, fiindcă nu a apucat să-și trăiască toată viața, să-și împlinească zilele.
Tesco dezinfectează casele de marcat, în sfârșit.
La întoarcere, dau pe la Tesco, sunt ceva mai puțini oameni în supermarket, iar angajații dezinfectează din când în când casele de marcat. Stau mai mult la coadă fiindcă multe case de marcat sunt închise, nu mi se pare just.
Pe rafturi, la unele produse (conserve, cutii cu plicuri de supă) sunt puse anunțuri care interzic să cumperi mai mult de 3 produse. Fair enough. Dar tot nu găsesc orez, paste, făină, iar rafturile cu cărnuri sunt aproape goale deși e numai 11 am. Iau niște file de curcan și pulpe de pui. Nu mă omor cu carnea, dar trebuie să recunosc că e mai sățioasă decât legumele.
Observ că celelalte magazine sunt închise, chiar și Quadrantul. Deci încep să iau măsuri, nu se mai ascund după degete. Până acum se transmiteau de sus recomandări să nu circulăm decât dacă e necesar și să nu adunăm în grupuri largi, dar nu prea le luase nimeni în seamă.
Am gătit o salată orientală și am pus feliile de piept de curcan pe grătar. Iar mi se pare că mănânc mult. Nu mi se pare, așa e, tocmai mi-a confirmat cântarul. Ar trebui să ies să fac mișcare în fiecare zi, am luat deja 2,5 kilograme în ultimele 3 săptămâni.
Lumea de ieri – Stefan Zweig
După-amiază, continui să citesc Lumea de ieri de Stefan Zweig. Stilul lui e curgător, citesc cu plăcere, iar descrierea vieții și obiceiurilor vremii de acum de mai bine de 100 de ani e total diferită de cum îmi închipuisem eu că era viața atunci din romanele citite. E drept că Stepan Zweig făcea parte din burghezia evreiască îmbogățită (tata deținea o fabrică de textile, mama se trăgea din familie bună de bancheri) și viața lui trebuie să fi fost bună. Totuși, este nemulțumit de școala din lumea de ieri cu toate constrângerile ei din vremea respectivă. Eh, dacă ar fi știut cum era școala în comunism, nu s-ar mai fi văitat. Depistez și o urmă de invidie pe generațiile de după el, care s-au bucurat de mai multă libertate din toate punctele de vedere: a spiritului, sexuală și chiar a raporturilor dintre oameni, așa că studenții se raportau la profesori ca la egalii lor, iar fetele și băieții învățau și se distrau acum cot la cot, fără să mai fie separați. Iar asta scria Stepan Zweig în 1941, cu numai 1 an înainte de a se sinucide.
Serialul Freud nu e grozav
Pe seară, dau peste un nou serial pe Nerflix, anume Freud, care mă acaparează total, așa că am stat cu ochii în monitor timp de 4 episoade. Tot așteptam ca acțiunea să ajungă în punctele vieții lui pe care le știam deja, însă e multă ficțiune intercalată. Nu-mi mai place. La răstimpuri, întrerup să citesc biografia lui, a lui Nietzsche, a Salomeei.
Leave a Reply