Curtea de Argeș, un loc pe care îl știam mai mult din povești și din manualele de istorie decât din experiență proprie, este la o aruncătură de băț de orașul Pitești, unde mă aflu momentan. Așa că m-am gândit să profit de această ocazie și să petrec o zi în acest mic orășel cu o istorie mare.
Călătoria cu trenul pe ruta Pitești – Curtea de Argeș
Ziua a început devreme, cu un tren luat din Pitești, biletul dus-întors fiind de 15 ron. Ieftin ca braga. Gara, reconstruită acum câțiva ani, arată încă destul de bine și de curată, iar la casieria de bilete nu este aglomerație la 9 dimineața. M-am ales cu biletele dorite în maximum 5 minute de la intrarea în gară.
Sunt îndrumată către peron, care arată modern și curat, cu afișaje electronice exact ca în Anglia. Totul bine până aici, deja mă văd într-un tren modern, curat și elegant.
Când, însă, a sosit un singur vagon vechi și plin de graffiti am crezut că a intrat din greșală pe platformă.
Nu se poate ca o relicvă a vremurilor trecute, murdară, cu un vagon, singurul, de fapt, care scârțâia la fiecare curbă și geamuri atât de opace – desenate cu spray-uri – încât abia ghiceai peisajul de afară, să fie trenul modern pe care îl anticipam!
Chiar și pe vremea lui Ceaușescu trenul spre Curtea de Argeș arăta mult mai bine și avea mai multe vagoane, iar călătoria cu trenul era ceva mai confortabilă.
Pe locurile din spate, la un moment dat a fost puțină agitație, nu am înțeles de ce decât la coborâre atunci când am văzut cioburi din geamul spart în timpul mersului.
Atenție, nu vă așezați la geam în trenul Pitești – Curtea de Argeș!
Nu s-a constatat că ar fi aruncat cineva cu o piatră, cel mai probabil geamul nu era prins bine în ramă.
Mirosul de metal vechi și de țigări stinse impregnat în scaune mi-a adus aminte de copilărie, dar nu într-un mod nostalgic, ci mai degrabă ca un memento al lucrurilor pe care le lăsăm să se degradeze fără să le pese cuiva.
Spre surprinderea mea, vagonul era plin de părinți cu copii, numai în jurul meu – față spate, lateral – am numărat 9 copii între 1 și 12-13 ani, nu e de mirare că zgomotul a fost infernal pe tot parcursul călătoriei.
Când am coborât în gara din Curtea de Argeș, aerul rece al dimineții m-a lovit ca o promisiune de trezire. Nu este o gară impresionantă – beton crăpat, câteva bănci ruginite și un câine vagabond care părea să fie singurul paznic al locului.
Am decis să merg pe jos până în centrul orașului, pe bulevardul principal. Drumul a fost lung, dar mi-a plăcut liniștea dimineții, întreruptă doar de claxoanele rare ale mașinilor și de foșnetul asfaltului sub tălpi.
Mergeam și mă gândeam la cât de ciudat e că ne grăbim mereu să ajungem undeva, dar rareori savurăm drumul în sine. Poate că trenul ăla murdar și plimbarea asta pe jos au fost un fel de lecție – frumusețea nu stă doar în destinație, ci și în haosul care te duce acolo.
Prima oprire a fost la Biserica Domnească.
Când am ajuns la Biserica Domnească, am văzut schelele ridicate pe fațada ei – un semn al trecerii timpului, al nevoii de a repara ce se strică. Totuși, se putea intra înăuntru, așa că am pășit cu grijă peste pragul de piatră. Interiorul era întunecat, luminat doar de câteva lumânări care pâlpâiau timid. Frescele de pe pereți, deși șterse pe alocuri, păstrau o măreție sobră.
M-am oprit în mijloc și am privit în jur, simțind greutatea istoriei care plutea în aer. Cineva a aprins o lumânare lângă mine, și mirosul de ceară topită s-a amestecat cu cel de piatră umedă. M-am întrebat ce înseamnă, de fapt, să conservăm trecutul. Schelele de afară erau o metaforă perfectă – încercăm să ținem totul în picioare, dar timpul tot își spune cuvântul. Poate că nu e vorba doar de a păstra, ci de a învăța să lăsăm urmele timpului să vorbească.
La Curtea Veche au o plăcintă gustoasă
După biserică, cum nu luasem micul dejun înainte de a pleca și se făcuse deja ora 11 am și eram pe bulevardul Basarabilor, foamea m-a împins spre Curtea Veche, un loc mic și cochet unde am decis să-mi iau un mic dejun „parizian” – o cafea neagră, Lavazza, bine făcută, cu o aromă îmbietoare, un croissant crocant și o plăcintă cu brânză care mi-a amintit de vremuri demult uitate.
Am stat la o masă afară, sub un copac care abia începea să înmugurească, și am privit oamenii care treceau. Cafeaua era amară, dar fierbinte, exact cum îmi place, iar croissantul se sfărâma delicios între degete. Plăcinta cu brânză, însă, a fost vedeta – sărată, cu aluatul subțire de lasagna, m-a făcut să zâmbesc fără să vreau. Mâncam și mă gândeam la cât de simple sunt plăcerile astea – o cafea, o plăcintă, un moment de liniște.
De ce ne complicăm atât viețile alergând după lucruri mari, când fericirea e adesea în firimiturile de pe masă? Poate că adevărata filosofie nu e în cărți, ci în gustul ăsta care rămâne pe limbă.
Cu stomacul plin și sufletul ceva mai ușor, am pornit spre Mănăstirea Curtea de Argeș. Drumul până acolo a fost o plimbare plăcută, cu soarele care începea să încălzească aerul și cu dealurile din jur care se desenau clar pe cer.
Mânăstirea Curtea de Argeș – o bijuterie a arhitecturii
Când am ajuns, am fost întâmpinată de fațada aceea faimoasă, cu detaliile ei intricate care parcă povestesc singure legenda Meșterului Manole. Am intrat înăuntru și am simțit iarăși acea liniște grea, dar reconfortantă, pe care o au locurile sacre. Am stat o vreme pe o bancă din curte, ascultând vântul care mișca frunzele și privind la crucile vechi din cimitirul din spate.
M-am gândit la sacrificiu – la ce înseamnă să construiești ceva care să dureze, dar să plătești un preț atât de mare. Manole și-a zidit soția în pereți, spune legenda. Oare noi ce zidim în viețile noastre, și ce sacrificăm fără să ne dăm seama? Poate că fiecare pas pe care îl facem e un fel de zidărie invizibilă, cu bucăți din noi lăsate în urmă.
Mănăstirea Curtea de Argeș, o bijuterie a arhitecturii medievale românești, nu este doar un loc de cult și un simbol al legendei Meșterului Manole, ci și o necropolă istorică ce adăpostește mormintele unor domnitori și membri ai familiei regale a României. Ctitorită de Neagoe Basarab între 1515 și 1517, mănăstirea a fost concepută ca un spațiu sacru și un loc de odihnă eternă pentru conducătorii Țării Românești, tradiție continuată ulterior de regii României. În pronaosul bisericii mănăstirii se află mai multe morminte ale unor figuri marcante din istoria românească, fiecare cu povestea sa legată de acest loc sfânt.
Unul dintre cei mai importanți domnitori îngropați aici este chiar Neagoe Basarab (domnitor al Țării Românești între 1512-1521), ctitorul mănăstirii. Neagoe, cunoscut pentru înțelepciunea sa și pentru contribuțiile sale culturale – precum „Învățăturile către fiul său Teodosie” –, a murit în 1521 și a fost înmormântat în pronaos, alături de soția sa, Doamna Despina (monahia Platonida), care a trecut la cele veșnice în 1554.
Mormântul lui Neagoe este marcat de o piatră funerară simplă, dar care poartă greutatea simbolică a unui domnitor vizionar ce a dorit să lase în urmă o moștenire durabilă. Alături de ei, se află și mormântul fiicei lor, Doamna Stana (monahia Sofronia), care a murit în 1531. Stana fusese căsătorită cu Ștefăniță Vodă al Moldovei, iar moartea sa prematură a adus-o înapoi în sânul familiei, la Curtea de Argeș.
Un alt domnitor de seamă înhumat în mănăstire este Radu de la Afumați (domnitor între 1522-1529, cu întreruperi), ginerele lui Neagoe Basarab prin căsătoria cu Ruxandra, fiica acestuia. Radu, un războinic neobosit care a purtat peste 20 de bătălii împotriva otomanilor, a continuat lucrările la mănăstire după moartea socrului său, finalizând pictura interioară în 1526, sub îndrumarea zugravului Dobromir. A murit în 1529, ucis în mod tragic, iar piatra sa de mormânt, considerată una dintre cele mai valoroase din punct de vedere artistic, îl înfățișează călare, cu sceptrul în mână, simbol al puterii și curajului său. Alături de el se odihnește și Doamna Ruxandra, care a murit în 1545, după o viață marcată de pierderi și responsabilități ca văduvă a unui domnitor.
Deși aceștia sunt principalii domnitori îngropați în mănăstire din perioada medievală, rolul de necropolă al Curtea de Argeș a fost extins în epoca modernă, devenind loc de odihnă și pentru regii României. Tradiția a fost inițiată de Regele Carol I (1839-1914), primul monarh al României, care a ales mănăstirea pentru înmormântarea sa, văzând în ea un simbol al continuității dintre trecutul voievodal și prezentul regal. Carol I, care a murit în 1914, este înmormântat alături de soția sa, Regina Elisabeta (1843-1916), cunoscută și sub numele de Carmen Sylva. Regina s-a retras la Curtea de Argeș după moartea soțului său, iar mormântul lor comun reflectă legătura profundă dintre cei doi.
Tot în pronaos se află și mormintele lui Regele Ferdinand I (1865-1927), supranumit „Întregitorul” pentru rolul său în unirea din 1918, și al soției sale, Regina Maria (1875-1938), una dintre cele mai iubite figuri regale din istoria României.
Mai recent, tradiția regală a continuat cu Regele Mihai I (1921-2017), ultimul monarh al României, care a fost înmormântat în Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală din Curtea de Argeș, alături de soția sa, Regina Ana (1923-2016). Deși aceștia nu se află în biserica veche a mănăstirii, ci în noua construcție ridicată în apropiere, legătura lor cu acest loc subliniază continuitatea simbolică a orașului Curtea de Argeș ca spațiu sacru al conducerii românești.
După mănăstire, am mers în parcul din apropiere. Era un loc simplu, cu alei curbate, bănci de lemn și copaci care abia așteptau să înverzească. M-am plimbat fără grabă, cu mâinile în buzunare, lăsând gândurile să curgă. Cerul era clar, de un albastru care te face să te simți mic, dar viu. M-am așezat pe o bancă și am scos un caiet mic din rucsac, notând câteva rânduri despre zi. Scriam și mă gândeam la cât de efemer e totul – trenul murdar, schelele de pe biserică, gustul plăcintei, vântul ăsta care o să treacă.
Totuși, în efemeritatea asta e și o frumusețe. Poate că sensul nu e să ținem totul pe loc, ci să învățăm să fim prezenți în ce se întâmplă acum. Filosofii vorbesc despre eternitate, dar eu cred că eternitatea e în secunda asta, în felul în care soarele cade pe iarba uscată sau în cum miroase aerul după o dimineață rece.
Ziua s-a încheiat tot pe jos, înapoi spre gară. Soarele apunea deja, aruncând umbre lungi pe bulevard. Nu mă mai deranja gândul trenului murdar care mă aștepta – era doar un detaliu, o parte din poveste. M-am urcat în vagon cu o stare ciudată de mulțumire, ca și cum aș fi descoperit ceva despre mine fără să știu exact ce.
Singurul vagon era și mai plin la întoarcere – spre marea mea surprindere – cu studenți bănuiesc, care se întorceau în capitală cărând niște valize mari cu ei.
Pe geam, peisajul trecea blurat, dar eu nu mai priveam afară. Îmi răsfoiam gândurile, încercând să le pun cap la cap. Ce e viața, dacă nu o serie de excursii dintr-astea mici, cu trenuri vechi, plăcinte bune și ruine care ne vorbesc? Poate că nu contează răspunsul, ci doar faptul că mergem mai departe, cu ochii deschiși.
Când am ajuns înapoi în Pitești, eram obosită, dar plină. Am adormit cu gustul plăcintei încă în minte și cu imaginea mănăstirii plutind undeva în vis. A fost o zi simplă, dar, cumva, profundă. Și poate că asta e tot ce putem cere.
Leave a Reply