Când am descoperit emisiunea „Sophie Grigson: Slice of Italy”, parcă mi s-a deschis o fereastră către tot ce iubesc: un stil de viață simplu, ancorat în natură, și o abordare a turismului care respectă pământul și oamenii.
Emisiunea asta nu e doar despre gătit – deși, Doamne, cât de bine arată mâncărurile alea! – ci despre felul în care Sophie Grigson, cu mult curaj și o poftă molipsitoare de viață, a lăsat în urmă agitația din Oxford ca să se mute în Ceglie Messapica, un orășel din Puglia unde timpul pare să curgă mai domol.
Mi-a plăcut din prima clipă cum a îmbrățișat simplitatea locului: străduțe înguste de piatră, livezi de măslini și piețe mici unde localnicii îți povestesc despre roșiile lor ca și cum ar fi comori.
Sophie nu e doar o musafiră care filmează și pleacă; ea chiar trăiește acolo, iar emisiunea surprinde asta cu o sinceritate care te face să-ți dorești să-ți iei și tu un bilet de tren spre sudul Italiei.
Îmi place cum se plimbă prin zonă, culegând ingrediente proaspete – ardei dulci, pește prins dimineața, ulei de măsline presat la câteva străzi distanță – și le transformă în farfurii care spun o poveste.
Nu e genul de gătit sofisticat care te intimidează, ci unul cald, onest, care te îndeamnă să pui mâna pe o lingură de lemn și să încerci și tu. Vecina ei, „Downstairs Maria”, care apare cu platouri de friggitelli al pomodoro, e ca o mătușă pe care ți-ai dori-o: simplă, generoasă, trăind dintr-o rețetă transmisă peste generații.
Ce mă fascinează cu adevărat e cum emisiunea asta împletește turismul sustenabil cu viața de zi cu zi. Sophie nu doar că folosește ce-i local, dar arată și cum Puglia, cu ritmul ei liniștit, e o alternativă la destinațiile supraaglomerate.
Nu vezi aici tururi cu autocare zgomotoase sau hoteluri impersonale; vezi o femeie care a ales să sprijine comunitatea, gătind pentru oaspeți prin „Trulli Delicious”, afacerea ei mică de catering.
Sophie Grigson nu doar gătește; ea trăiește o lecție despre cum să te bucuri de puțin și să dai înapoi locului care te primește. Și când a câștigat premiul pentru cel mai bun program în 2024, am simțit că e o recunoaștere a felului ei de a trăi – fără excese, cu respect pentru loc și oameni.
Ce este turismul sustenabil
Turismul sustenabil se referă la o formă de turism care satisface nevoile călătorilor din prezent, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Este un concept bazat pe echilibrul dintre aspectele economice, sociale și de mediu, având ca scop minimizarea impactului negativ asupra naturii, culturii locale și comunităților, în timp ce se maximizează beneficiile pentru acestea.
Pe scurt și pe înțelesul tuturor, turismul sustenabil e genul de turism care presupune să mergi undeva cu trenul, să stai într-o casă veche de piatră, să mănânci ce crește pe pământul ăla, să interacționezi cu localnicii și să te cazezi în casele lor, chiar dacă nu au grandoarea și luxul hotelurilor de nu știu câte stele.
În acest context, „Slice of Italy” e ca o invitație să-ți simplifici viața, să te reconectezi cu mâncarea și să descoperi o Italie mai puțin bătută de pași, dar plină de suflet. Mă face să visez la o dimineață în Puglia, cu o cafea în mână și un drum pe jos prin livezi, știind că nu las urme grele în urmă.
Destinații în Italia mai puțin cunoscute
Ca o admiratoare a stilului de viață simplu și a turismului sustenabil, m-am lăsat inspirată de „Sophie Grigson: Slice of Italy” și am început să visez la alte colțuri ale Italiei unde simplitatea și respectul pentru natură se împletesc firesc.
Puglia mi-a furat inima prin povestea lui Sophie, dar Italia e plină de regiuni care te cheamă să le descoperi cu pasul ușor și sufletul deschis.
Îmi imaginez Umbria ca pe un secret bine păstrat, o regiune verde și ondulată, unde dealurile sunt presărate cu sate medievale ca Assisi sau Spoleto. Aici nu e aglomerația Toscanei, ci o liniște care te face să vrei să te pierzi pe jos sau cu bicicleta printre podgorii și păduri de stejari.
Oamenii trăiesc simplu, din roadele pământului – trufe negre, linte de Castelluccio, vinuri făcute în crame mici de familie. Îmi place să-mi închipui o dimineață acolo, stând la o masă de lemn cu o farfurie de paste cu trufe, știind că ingredientele vin de la câțiva kilometri distanță.
Poți ajunge cu trenul din Roma sau Florența, fără să te grăbești, și să te cazezi într-o fermă veche transformată în agriturismo, unde gazdele te primesc ca pe un prieten.
Apoi e Sardinia, insula sălbatică unde marea e de un albastru care-ți taie respirația, iar interiorul e plin de pășuni și sate unde timpul pare să fi uitat să treacă. Nu e doar despre plajele ei celebre, ci despre felul în care localnicii păstrează tradițiile – brânza pecorino făcută de păstori, pâinea carasau coaptă pe vatră, vinul Cannonau dintr-o vie îngrijită de generații.
Îmi place ideea de a explora Sardinia în mod sustenabil, poate cu un feribot din peninsula italiană în loc de avion, și să stau într-un sat mic ca Orgosolo, unde picturile murale spun povești despre viața lor simplă. E genul de loc unde poți merge pe jos ore întregi, fără să vezi o mașină, doar capre sălbatice și vântul care miroase a ierburi uscate.
Nu pot să nu pomenesc de Piemonte, în nord-vest, unde toamna dealurile Langhe se umplu de ceață și miros de struguri copți. Aici e despre vinul Barolo, alunele de pădure și orezul din câmpiile Vercelli – totul făcut cu răbdare, în armonie cu anotimpurile.
Îmi imaginez o plimbare prin satele cocoțate pe dealuri, ca La Morra, oprindu-mă la o osterie mică unde să gust un risotto gătit lent, cu ingrediente culese din grădinile din jur.
Piemonte e ușor de explorat cu trenul din Torino, iar cazările în case țărănești sau hanuri familiale te fac să te simți parte din loc. E o regiune care te învață să încetinești, să savurezi fiecare îmbucătură și să lași în urmă goana.
Și apoi e Basilicata, vecina mai puțin cunoscută a Pugliei, unde Matera, cu ale ei „sassi” – case săpate în stâncă – te transportă într-o altă lume. Aici viața e aspră, dar frumoasă, cu oameni care încă mai gătesc pe foc de lemne și cultivă pământul arid cu mâinile lor.
Îmi place cum Basilicata te îndeamnă să trăiești simplu, să te mulțumești cu o farfurie de lagane cu năut și un pahar de vin Aglianico, stând pe o bancă în fața unei case bătrânești. Poți ajunge cu trenul sau autobuzul din Bari, iar turismul e încă discret, lăsând loc comunităților să-și păstreze ritmul.
Fiecare regiune e ca o felie de Italie diferită, dar toate au în comun o legătură profundă cu pământul și o simplitate care mă face să vreau să-mi pun rucsacul în spate și să plec.
Nu e nevoie de lux sau grabă; doar de un tren, o pereche de bocanci și dorința de a gusta viața așa cum o trăiesc ei. Care dintre ele te cheamă pe tine?
Leave a Reply