La plimbare pe Champs Elysees

Champs Elysees are un bogat trecut istoric și, de fapt, acesta e motivul pentru care este cel mai renumit bulevard din lume. Aici, pe bulevardul Champs Elysees, s-au născut idei strălucite și s-au pus la cale strategii politice, poate chiar de importanță mondială, în jurul unei banale cești de cafea sau ceai – căci probabil Sir Winston Churchill a fost servit cu ceai după ce a defilat victorios pe bulevard, alături de generalul de Gaulle, sărbătorind victoria aliaților.

Am fost fascinată de bulevardul Champs Elysess încă din momentul în care am auzit de el. S-a întâmplat atât de demult încât nici măcar nu-mi aduc aminte ce anume am auzit; sau poate am auzit doar că există și mi-a plăcut că suna exotic, romantic, îndepărtat, ca tărâmurile magice ale prinților și prințeselor din cărțile de povești.

Și eram pe aproape, căci numele Câmpiile Elizee a fost ales să amintească de legendare grădini paradisiace, acesta reprezentând varianta franceză a paradisului din mitologia greacă. Milioane de turiști vin anual să se plimbe măcar o dată pe străzile acestui paradis recuperat, chiar dacă vacarmul automobilelor și forfota neîntreruptă a mulțimii nu sunt tocmai condiții prielnice unei plimbari tihnite într-o după-amiază de vară.

Cum am ajuns în Paris, am căutat cu febrilitate Champs Elysees cum își caută fata îndrăgostită iubitul în mulțimea de flăcăi. Și, într-adevăr, Parisul a căpătat instant o notă de familiaritate atunci când am pășit pentru prima dată pe cel mai vestit bulevard al său, călcând cu grijă să nu-i strivesc splendoarea dimineții sub tălpile mele. L-am îmbrățișat cu drag ca pe un vechi prieten de care fusesem despărțită vremelnic de soarta potrivnică, copleșită de bucuria regăsirii, deși eram pentru prima dată aici.

Bulevardul Champs Elysees – locul unde istoria are aromă de cafea și de biftec tartar

E un fapt notoriu că în cafenelele răspândite cu generozitate de o parte și de alta a bulevardului parizian, pitite în spatele ulmilor ce-l străjuiesc cu devotament de secole, obișnuiau să se întâlnească politicieni și intelectuali de vază în vremurile trecute.

Astăzi, aceleași cafenele adăpostesc turiști veseli și nepăsători, care-și savurează lent cafeaua, ceaiul sau limonada pe Champs Elysees, ca pe un ritual care trebuie îndeplinit pentru a simți ceva pe această faimoasă arteră a Parisului cu care, de fapt, nu au nimic în comun.

Laduree, o cafenea ce amintește de eleganța secolului al XIX-lea, braseria Fouquet sau Cafe George V, unde poți bea cea mai bună ciocolată caldă din Paris și cele mai reușite cocktailuri, sunt căutate în egală măsură atât de melancolici ai unor vremuri demult apuse – dar care rezonează cu firile lor sentimentale – cât și de snobi care vor doar să bifeze în agendele lor o vizită la renumita cafenea, numai ca să poată povesti apoi cu nonșalanță că eleganța al secolelor trecute nu i-a impresionat în mod deosebit sau că au băut o cafea mult mai bună la ei în cartier.

Unele obiceiuri nu se schimbă niciodată sau nostalgia trecutului pe Champs Elysees

După o bine meritată pauză de cafea, mulțimea se îndreaptă agale în sus spre Arcul de Triumf, oprindu-se în fața unei luxoase vitrine cu genți Louis Vitton sau pantofi Lacoste, comparând în gând prețurile cu cele din magazinele de pe Fifth Avenue sau din Harrods.

Dar, cum a trecut vremea în care Champs Elysees era numai paradisul milionarilor, vei găsi aici și branduri pentru buzunarele modeste, ca H&M și Zara. Și dacă n-ai bani să încerci un biftec tartar sau un grătar cu sos Champs Elysees la Fouquet, poți foarte bine să-ți astâmperi foamea la un McDonalds cu numai câțiva euro.

Mă las purtată de val și, în timp ce privesc puțin absentă vitrinele încărcate de lucruri banale, chiar dacă scumpe, simt ascuțit în suflet nedreptatea care i se face când, dezbrăcat de aura unui trecut faimos, vestitul bulevard parizian este pus în rând cu celelalte bulevarde comerciale ale lumii, silit să se adapteze timpurilor moderne.

Nimic în rafturile ghiftuite cu produse pentru toate gusturile și buzunarele nu amintește de gloria de altădată. Și asta mă întristează, căci am venit aici să simt din plin eleganța franceză și acel joie de vivre care anima în trecut aleile străjuite de ulmi maiestuoși.

Am parte, în schimb, de gesturi artificiale de oameni prea grăbiți să mai fie conștienți de mirajul ascuns al locului, prea preocupați de cumpărături sordide ca să aibă timp și dispoziție să contemple uitatele maniere aristocratice ale fantomelor care trec cu eleganță pe lângă graba noastră proletară.

Trecutul glorios are gust de clătite cu căpșuni la Arcul de Triumf

Când ajungi la Arcul de Triumf, nu poți să nu zâmbești puțin gândindu-te la nevoia de grandiozitate a unui împărat obsedat că istoria îi va uita meritele dacă nu va marca triumfurile sale cu câte un monument grandios.

Napoleon Bonaparte – căci el este cel care a ordonat construcția Arcului de Triumf pentru a marca victoria de la Austerlitz, dar și pentru a o impresiona pe ducesa de Parma în ziua nunții lor – n-a avut parte de panorama impresionantă asupra bulevardului Champs Elysees, deoarece monumentul nu a fost gata în ziua cununiei sale. Dar, ironia sorții, a fost gata la timp pentru procesiunea înmormântării sale.

În zona Arcului de Triumf, trecutul glorios și prozaicul prezent se împletesc într-un concubinaj ciudat. Destul de aproape de mormântul soldatului necunoscut, un vânzător ambulant de clătite își strigă energic cele 5 umpluturi savuroase: dulceață de căpșuni, gem de caise, cremă de vanilie și banane, cremă de ciocolată și umplutură cu nuci și miere.

Clătitele sunt uriașe și miros divin. Mă așez la coadă în timp ce mă gândesc cu duioșie la bietul soldat necunoscut care a murit probabil și înfometat. Oare clătitele erau desertul lui preferat? Tot ce se poate, căci se știe că francezii au o slăbiciune pentru clătite și cremă de zahăr ars.

Sper că ești într-un loc mai bun, biet soldat necunoscut, undeva unde mirosul de clătite nu-ți stârnește amintiri dureroase.