Vacanță, aventură, maximă relaxare, confort, bună dispoziție, veselie, introspecție, socializare, prietenii, experiențe culinare inedite și variate, trăiri sublime…
Acum ceva vreme am pus piciorul în Bahamas, mai exact în Nassau și pe Paradise Island, grație unei croaziere care a pornit din agitatul Manhattan New York și m-a aruncat direct într-un colț de rai cu palmieri și ape turcoaz. Și uite așa, de atunci, am rămas acolo – nu cu trupul, evident, că n-am câștigat la loto să-mi permit asta, ci cu mintea și sufletul, rătăcind imaginar pe plajele alea perfecte.
Sincer, nu reușesc să mă conving să revin mental pe meleagurile mioritice, cu tot farmecul lor legendar, cu dealuri și pășuni unde oile parcă recită Eminescu în timp ce pasc. Nu zic că nu-s minunate, dar Bahamas-ul mi-a furat gândurile și refuză să mi le dea înapoi, și pace!
Mă gândesc că, dacă Vadim Tudor ar mai fi fost printre noi și mi-ar fi citit jurnalul de călătorie, m-ar fi făcut cu ou și cu oțet, ar fi zis că-s o trădătoare de neam și țară, că nu apreciez ciorba de burtă și sarmalele cum se cuvine. Dar, ce să fac, sunt dispusă să-mi asum riscul ăsta cosmic și să trăiesc cu povara dezaprobării lui postume – zâmbesc și merg mai departe!
Uneori, iarba chiar e mai verde în curtea vecinilor, și nu doar verde, ci de un smarald ireal, cu nisip fin și valuri care-ți șoptesc să uiți de griji. Și eu stau și mă holbez la ea, visez cu ochii deschiși și nu mă mai satur, ca un copil care a descoperit că poate mânca înghețată la micul dejun fără să-l certe nimeni.
Îmbarcarea și impresiile din prima zi
Am plecat cu vasul de croazieră Norwegian Gem din New York într-o duminică după-amiază destul de posomorâtă, tot stătea să plouă și bătea vântul, dar asta nu mi-a stricat cheful deloc.
Știam că urma să navighez spre sud foarte aproape de Ecuator și vremea în New York urma să fie history. Singurul neajuns a fost că fotografiile pe care le-am făcut la ieșirea din port nu sunt luminoase, așa că zgârie-norii new-yorkezi nu se văd chiar în lumina lor cea mai bună. Asta nu-i face mai puțin impozanți, totuși.
Cum ora de plecare era bătută în cuie pentru 15:30, m-am apucat să-mi fac check-in-ul online și mi-am rezervat un loc la îmbarcarea de la ora 13 (da, pe vremea aia trebuia să-ți faci programare ca să urci la bord, nu era doar o ciudățenie de pandemie, ci un truc să scapi de îmbulzeală și de cozi la bagaje).
Veneam din New Haven cu trenul până în New York, un drum de vreo 2-2,5 ore – exceptând o dată când trenul a făcut peste 3 ore, din motive care rămân un mister demn de Miss Marple – care probabil o să le dezlege când o să-i vină ei cheful. Așa că ora 13 mi s-a părut fix ce trebuie ca să ajung la timp, fără să par genul de novice care abia așteaptă să se urce pe vapor. Deși, să fim serioși, în sinea mea eram ca un copil care numără minutele până la Moș Crăciun – abia așteptam să-mi văd cabina!
De la gară la port
Din Grand Central Station, acea bijuterie newyorkeză care te lasă cu gura căscată – cu tavanul ei pictat de stele și aerul de film clasic – am pornit agale spre port, mai exact spre Manhattan Cruise Terminal, unde urma să plec. Drumul mi-a luat cam 60 de minute, pentru că, sincer, nu mă grăbeam – preferam să savurez fiecare pas. Totuși, un tânăr zdravăn, cu o condiție fizică cât să nu gâfâie după o tură de scări, ar putea să ajungă lejer în 30-35 de minute.
Traseul spre port a fost ca o aventură urbană cu de toate. Am trecut prin Bryant Park, unde peluzele verzi și mesele pline de localnici care joacă șah sau mănâncă sandvișuri scumpe te fac să te simți ca într-o oază în mijlocul haosului.
Apoi, am dat o raită pe Fifth Avenue – raiul dependenților de shopping, cu vitrinele strălucind de la mărci pe care le pronunți greșit ca să pari sofisticat.
Am aruncat un ochi și spre Empire State Building, care se ridica semeț deasupra orașului ca un rege al zgârie-norilor, flancat de alte clădiri la fel de înalte și pline de povești.
Și, ca să nu uit, am trecut și pe lângă Trump Tower, cu fațada lui aurie care parcă strigă „uitați-vă la mine!”. N-am avut timp să bat la ușă să văd dacă Donald e acasă, sorbind un ceai și semnând autografe – dar sunt sigură că m-ar fi primit cu brațele deschise, doar se știe cât de mult iubește el musafirii neașteptați, mai ales străini!
Pe măsură ce mă apropiam de port, undeva mai spre marginea Manhattan-ului – genul de zonă unde zgârie-norii încep să lase loc unui vibe ceva mai relaxat – am dat peste o scenă care m-a făcut să ridic o sprânceană: o polițistă călare pe un cal negru ca pana corbului, de am început să mă întreb dacă sunt în New York sau că am nimerit brusc pe străzile Londrei, cu Big Ben-ul pitit după colț.
Și, ca să completeze tabloul, „resturile procesate” ale micului dejun al calului zăceau artistic împrăștiate lângă trotuar – un decor olfactiv care, culmea, nu m-a deranjat. Ba chiar m-a teleportat nostalgic în copilărie, la vremurile când mirosul de grajd era sinonim cu viața la țară. Cine s-ar fi gândit că destinul o să-mi arunce o astfel de madlenă aromată tocmai în mijlocul metropolei?
Și să nu uit de peisajul urban care mi-a gâdilat retina pe drum: case în stil american, cu verandele lor perfecte de film, boutique-uri șic unde fiecare vitrină părea să spună „intră, dar adu portofelul”, și restaurante cochete ascunse la demisol, cu meniuri care sună mai bine decât mâncarea în sine.
Toată atmosfera asta tipic new-yorkeză – un mix de grabă, farmec și un strop de aroganță – mă încânta la fiecare pas, de parcă descopeream orașul cu ochii unui turist care abia a aterizat și încă mai crede că va găsi un hot dog bun sub 5 dolari.
Îmbarcarea propriu-zisă
Ei bine, iată-mă ajunsă în cele din urmă la punctul de îmbarcare, unde am fost întâmpinată de niște cozi atât de întortocheate încât păreau desenate de un copil care a scăpat creionul pe hârtie și a zis „lasă, merge și așa”.
Parcă eram la aeroport, nu la o croazieră – verificări de identitate de ziceai că-mi scotocesc prin ADN să vadă dacă nu-s vreun spion internațional, predare de bagaje cu atâta grijă de parcă le dădeam cheia de la seiful băncii, și un control de securitate atât de amănunțit încât mă așteptam să-mi ceară CV-ul și trei referințe pentru un post la FBI, nu să-mi urce valiza pe un vapor care promitea soare și cocktailuri.
Și mă întreb eu, ca omul simplu: la ce bun să-mi zici ora exactă de îmbarcare, dacă tot stau la coadă ca la reducerile de Black Friday? Nu că n-aș fi obișnuită cu statul pe loc, dar să adăugăm la asta o căldură de parcă soarele hotărâse să-și facă siesta fix deasupra capului meu, plus oboseala drumului care mă făcea să visez la un pat mai ceva ca un naufragiat la o insulă. Și uite așa, mi-am dat seama că birocrația e ca pizza la americani: peste tot, multă și uneori greu de digerat.
În sfârșit, am cardul de la cabină!
În sfârșit, odată ce am supraviețuit cozilor demne de un maraton birocratic, mi s-a pus în mână, cu o solemnitate de parcă primeam cheia orașului, un card magic – un fel de baghetă modernă cu care, zice-se, puteam să descui ușa cabinei mele (dacă reușeam să n-o rătăcesc printre valize) și să-mi fac de cap prin câteva magazine, ceva mai multe baruri unde să-mi exersez talentul de a comanda băuturi cu umbreluțe, și niște restaurante fancy unde mâncarea probabil că venea cu povestea vieții ei pe farfurie.
Cardul ăsta avea și un bonus de 25 de dolari – o sumă fabuloasă cu care să-mi iau, poate, un suc și un covrigel de fițe, după care, hopa, se lega frumușel la cardul meu de zi cu zi, ăla pe care-l folosesc să plătesc de la pâine și roșii până la abonamentul la serialele care-mi mănâncă nopțile.
Zic eu, destul de cinstit, nu? Practic, mi-au dat un aperitiv financiar, iar restul ospățului îl plătesc din buzunarul meu obișnuit, deja obosit de atâtea tranzacții.
Mi-au rătăcit geamantanul, oh, nu!
Urcată în sfârșit la bord, cu entuziasmul cât să-mi ajungă pentru trei vacanțe, am avut parte de un mic șoc demn de un film cu peripeții: geamantanul meu, da, fix ăla cu toate comorile mele atent împachetate, luase o pauză neprogramată și se rătăcise cine știe pe unde, probabil admirând peisajul din culise.
Norocul meu, totuși, că eram pe Norwegian Gem, nu în vreun aeroport uitat de lume, unde bagajele vin după tine cu viteza melcului în vacanță – adică după 2-3 zile, dacă ai noroc și nu le-au trimis din greșeală în Honolulu. Nu, aici lucrurile s-au mișcat ca unse: mi-am recuperat geamantanul rebel până la ora de culcare, probabil după ce i-au promis o medalie pentru explorare.
Cu bagajele în sfârșit la locul lor, m-am întors pe punte, unde petrecerea părea să fi început fără să mă întrebe dacă sunt gata. Piscina era un haos organizat de plescăituri, râsete și zâmbete cât să lumineze tot vasul, toboganele zumzăiau sub asaltul copiilor care țipau de parcă tocmai descoperiseră secretul fericirii.
În schimb părinții, acei eroi obosiți ai vacanței, se tolăneau pe șezlonguri ca niște lei de mare la soare, sorbind leneș dintr-un cocktail cu atitudinea cuiva care știe că merită fiecare picătură. Atmosfera era, cum să zic, ca un episod dintr-un serial de comedie unde toată lumea e fericită și nimeni nu întreabă cine spală vasele.
Cine a zis că se poate ține dietă pe un vas de croazieră?!
Prima zi pe vas a fost și cea în care mi-am dat seama că toate planurile mele nobile, acele bune intenții cu care mă urcasem la bord – gen „o să mănânc sănătos, doar salate crocante și poate o fărâmă de carne friptă, așa, ca să nu zic că sunt total iepure” – erau complet ridicole, de-a dreptul naive, în fața realității.
Pentru că, să fim serioși, am nimerit fix într-un loc unde mâncarea nu era doar mâncare, ci o explozie culinară de proporții epice, un fel de Big Bang al gusturilor, care te făcea să crezi că ai pășit direct în paradisul pofticioșilor, cu bilet dus și fără întoarcere. Era ca și cum cineva luase toate visele mele gastronomice, le pusese pe o farfurie uriașă și-mi zisese: „Poftim, descurcă-te!”
Așa că, în secunda doi, mi-am dat seama că ideea de a combina vacanța asta cu slăbitul era la fel de fezabilă ca aceea să-i ceri unui leu să devină vegetarian. Problema nu mai era „cum să mă țin de dietă”, ci „cum să fac să gust din absolut tot ce-mi iese în cale, că așa ceva nu mai prind decât poate în următoarea croazieră, care, să sperăm, va fi tot un paradis culinar plutitor”.
Practic, mi-am mutat prioritățile de la „să arăt bine în poze” la „să nu ratez niciun fel de mâncare care arată ca o operă de artă și miroase a fericire”. Și, credeți-mă, oferta era atât de bogată încât mă simțeam ca un copil într-un magazin de dulciuri, doar că dulciurile erau fripturi, fructe de mare și deserturi care-ți zâmbeau complice de pe masă.
Sunt frântă de oboseală, lăsați-mă să dorm!
Ajunsă seara în cabină, după o zi plină de aventuri culinare și plescăituri de piscină, am dat nas în nas cu o dilemă de proporții: cum să stric, cu mâna mea, o capodoperă din prosoape care trona pe pat?
Erau două lebede perfecte, aranjate față în față, cioc lângă cioc, de parcă tocmai își jurau iubire eternă în lumina imaginară a lunii. Mi-a venit greu să desfac această operă de artă textilă doar ca să-mi fac loc să mă trântesc și să mă răsfăț cu o odihnă pe care o meritam din plin – practic, simțeam că le trădez pe cele două „îndrăgostite” doar ca să-mi întind oasele obosite.
Cabina mea, între timp, era un monument al pragmatismului meu de neclintit: zero ferestre, zero vederi romantice la ocean, zero șanse să mă trezesc cu soarele în ochi. Alegerea asta fusese una calculată, ca un contabil care-și păzește fiecare bănuț – de ce să arunc banii pe un hublou sau un balcon când puteam să-i pun deoparte pentru altceva mai util, cum ar fi un cocktail în plus?
Îmi promisesem solemn că n-o să stau să lenevesc în cameră, holbându-mă la valuri ca un filozof pierdut în gânduri, ci că o să explorez vasul de la un capăt la altul, ca un aventurier modern care nu are timp de stat la geam. Planul era clar: cabina e doar pentru somn, restul lumii (adică al vasului) mă așteaptă să o descopăr!
[…] Drumuri prin memorie. De la New York la Bahamas cu Norwegian Gem […]